Așa se întâmplă când minciuna are picioare scurte. Iată un video în care Dmitri Peskov respinge ideea că Rusia ar putea ataca vreodată o altă țară – cu doar câteva zile înainte ca Moscova să lanseze invazia pe scară largă a Ucrainei, în urmă cu patru ani.
Oare cine îi mai crede?
Și un articol publicat în scurta perioadă în care rușii aveau impresia că ocuparea Kievului e o simplă plimbare în parc. Cam asta ar fi vrut Ria Novosti să transmită dacă le-ar fi iesit pasiența cu ucrainienii – dar ce să vezi, ghinion 🙂 vezi aici , folosiți Google translate și citiți despre noua ordine mondială, Occidentul dezbinat, indiferența planetei și alte fantezii moi ale lui Putin.
Articolul a fost publicat când Moscova deborda de optimism vis-a-vis de succesul invaziei, și retras aproape instant după eșec, dar nu înainte de a fi înregistrat pe web.archive.org

🤬 Peskov, exactly four years ago, on February 20, 2022:

"We appeal to reason! What sense would it make for Russia to attack anyone?! Russia has never attacked anyone in its entire history. Russia is the last country in Europe to even utter the word 'war.'"

Four days later,… pic.twitter.com/xKfXNATt9Z

— NEXTA (@nexta_tv) February 20, 2026

Sau puteți citi articolul, gata tradus (ChatGPT 🙂 ), sub titlul Avansul Rusiei și al lumii noi scris de un oarecare Petr Akopov. Așa cum ziceam, articolul a avut o viață foarte scurtă și arată cam ce soartă ar fi avut Ucraina in viziunea Moscovei dacă invazia ar fi reușit. Un fel de Belarus 2.0. Citiți și vă minunați.

Avansul Rusiei și al lumii noi

O lume nouă se naște sub ochii noștri. Operațiunea militară a Rusiei în Ucraina a inaugurat o nouă eră – în trei dimensiuni simultan. Și, bineînțeles, în a patra dimensiune, cea internă. O nouă perioadă începe aici, atât în ​​ideologie, cât și în modelul însuși al sistemului nostru socioeconomic – dar merită să discutăm separat despre asta puțin mai târziu.

Rusia își restabilește unitatea – tragedia din 1991, acea catastrofă teribilă a istoriei noastre, dislocarea sa nefirească, a fost depășită. Da, cu un preț mare, da, prin evenimentele tragice ale unui război civil de facto, pentru că acum frații, divizați de loialitatea lor față de armatele rusă și ucraineană, încă trag unii în alții – dar Ucraina, ca anti-Rusie, nu va mai exista. Rusia își restabilește integritatea istorică, reunind lumea rusă, poporul rus – în toată diversitatea sa, Marii Ruși, Belaruși și Mici Ruși. Dacă am fi abandonat acest lucru, dacă am fi permis ca această diviziune temporară să se înrădăcineze timp de secole, nu numai că am fi trădat memoria strămoșilor noștri, dar am fi fost și blestemați de urmașii noștri pentru că am permis dezintegrarea pământului rusesc.

Vladimir Putin și-a asumat – fără nicio exagerare – responsabilitatea istorică hotărând să nu lase problema ucraineană generațiilor viitoare. La urma urmei, necesitatea rezolvării acesteia va rămâne întotdeauna cea mai mare provocare a Rusiei, din două motive cheie. Iar problema securității naționale – adică transformarea Ucrainei într-o țară anti-Rusia și o bastion al presiunii occidentale – este doar a doua cea mai importantă.

Primul motiv ar rămâne întotdeauna complexul unui popor divizat, un complex al umilinței naționale – atunci când casa rusă și-a pierdut mai întâi o parte din fundația sa (Kiev), iar apoi a fost forțată să se împace cu existența a două state, nu mai unul, ci două popoare. Adică, fie să renunțe la istoria sa, acceptând narațiunea nebunească conform căreia „doar Ucraina este adevărata Rusie”, fie să scrâșnească din dinți neputincioși, amintindu-și de vremurile când „am pierdut Ucraina”. Restituirea Ucrainei, adică întoarcerea ei spre Rusia, ar deveni din ce în ce mai dificilă cu fiecare deceniu – recodificarea, derusificarea rușilor și incitarea micilor ruși și a ucrainenilor împotriva rușilor ar prinde avânt. Și dacă Occidentul ar consolida controlul geopolitic și militar complet asupra Ucrainei, întoarcerea ei la Rusia ar deveni complet imposibilă – ar fi necesar să se lupte pentru ea cu blocul atlantic.

Acum, această problemă a dispărut – Ucraina s-a întors la Rusia. Asta nu înseamnă că statalitatea sa va fi abolită, ci va fi restructurată, refondată și readusă la starea sa naturală ca parte a lumii rusești. În ce granițe și sub ce formă va fi consolidată uniunea cu Rusia (prin CSTO și Uniunea Eurasiatică sau Statul Unional Rusia și Belarus)? Acest lucru se va decide după încheierea istoriei Ucrainei ca anti-Rusia. În orice caz, perioada de divizare a poporului rus se încheie.

Și aici începe a doua dimensiune a noii ere emergente – ea privește relațiile Rusiei cu Occidentul. Nu chiar între Rusia, ci între lumea rusă, adică cele trei state – Rusia, Belarus și Ucraina – care acționează geopolitic ca o singură entitate. Aceste relații au intrat într-o nouă fază – Occidentul vede Rusia revenind la granițele sale istorice din Europa. Și protestează vehement împotriva acestui lucru, deși în adâncul sufletului trebuie să recunoască faptul că nu putea fi altfel.

A crezut cineva în vechile capitale europene, Paris și Berlin, cu adevărat că Moscova va abandona Kievul? Că rușii vor rămâne un popor divizat pentru totdeauna? Și asta în același timp în care Europa se unește, în timp ce elitele germane și franceze încearcă să smulgă controlul integrării europene de la anglo-saxoni și să reunifice Europa? Uitând că unificarea europeană a fost posibilă doar datorită unificării Germaniei, care a avut loc prin bunăvoința rusă (deși nu foarte inteligentă). A-și îndrepta apoi ochii spre pământurile rusești este culmea nu doar a ingratitudinii, ci și a prostiei geopolitice. Occidentul în ansamblu, și cu siguranță nu Europa în mod individual, nu a avut puterea de a menține Ucraina în sfera sa de influență, cu atât mai puțin de a o lua pentru ei înșiși. A nu înțelege acest lucru ar necesita o pură prostie geopolitică.

Mai precis, exista o singură opțiune: să mizeze pe o nouă prăbușire a Rusiei, adică a Federației Ruse. Dar că acest lucru nu va funcționa ar fi trebuit să fie clar acum douăzeci de ani. Și acum cincisprece ani, după discursul lui Putin de la München, chiar și surzii puteau auzi că Rusia se întoarce.

Acum, Occidentul încearcă să pedepsească Rusia pentru revenirea sa, pentru că nu și-a îndeplinit planurile de a profita pe seama sa, pentru că a împiedicat extinderea spațiului occidental spre est. Căutând să ne pedepsească, Occidentul consideră că relațiile cu el sunt de o importanță vitală pentru noi. Dar acest lucru a fost mult timp neadevărat – lumea s-a schimbat, iar nu numai europenii, ci și anglo-saxonii care guvernează Occidentul sunt conștienți de acest lucru. Nicio presiune occidentală asupra Rusiei nu va duce la nimic. Pierderile cauzate de escaladarea confruntării vor fi suferite de ambele părți, dar Rusia este pregătită pentru ele moral și geopolitic. Pentru Occidentul însuși, însă, escaladarea confruntării are costuri enorme – iar principalele nu sunt economice.

Europa, ca parte a Occidentului, își dorea autonomie – proiectul german de integrare europeană nu are sens strategic atâta timp cât se menține controlul ideologic, militar și geopolitic anglo-saxon asupra Lumii Vechi. Și nu poate reuși, deoarece anglo-saxonii au nevoie de o Europă sub controlul lor. Dar Europa are nevoie de autonomie și dintr-un alt motiv: în cazul în care Statele Unite se retrag în izolare (ca urmare a conflictelor și contradicțiilor interne tot mai mari) sau se concentrează asupra regiunii Pacificului, unde centrul de greutate geopolitic se schimbă.

Însă confruntarea cu Rusia, în care anglo-saxonii târăsc Europa, îi privează pe europeni de orice șansă de independență – ca să nu mai vorbim de faptul că încearcă, în mod similar, să impună Europei o ruptură cu China. În timp ce atlantiștii se bucură acum că „amenințarea rusească” va uni blocul occidental, Berlinul și Parisul nu pot să nu înțeleagă că, pierzându-și speranța de autonomie, proiectul european se va prăbuși pur și simplu pe termen mediu. Tocmai de aceea, europenii cu o gândire independentă sunt în prezent complet neinteresați de construirea unei noi Cortine de Fier la granițele lor estice – realizând că aceasta s-ar transforma într-un țarc tocmai pentru Europa. Era sa (sau mai degrabă, jumătatea de mileniu) de conducere globală s-a încheiat în orice caz – dar diverse viitoruri sunt încă posibile.

Pentru că construirea unei noi ordini mondiale – și aceasta este a treia dimensiune a evenimentelor actuale – se accelerează, iar contururile sale sunt din ce în ce mai vizibile prin vălul târâtor al globalizării anglo-saxone. O lume multipolară a devenit în sfârșit realitate – operațiunea din Ucraina este incapabilă să unească pe nimeni altcineva decât Occidentul împotriva Rusiei. Pentru că restul lumii vede și înțelege clar că acesta este un conflict între Rusia și Occident, un răspuns la expansiunea geopolitică a atlantiștilor și la revendicarea de către Rusia a spațiului său istoric și a locului său în lume.

China și India, America Latină și Africa, lumea islamică și Asia de Sud-Est — nimeni nu crede că Occidentul guvernează ordinea mondială, cu atât mai puțin că stabilește regulile jocului. Rusia nu a contestat doar Occidentul; a demonstrat că era dominației globale occidentale poate fi considerată complet și definitiv încheiată. Noua lume va fi construită de toate civilizațiile și centrele de putere, firește, împreună cu Occidentul (unit sau nu) — dar nu conform termenilor sau regulilor sale.