Să tot ierți în țara asta, că doar avem antrenament. Poți ierta lașitatea, că doar nu e vina omului că e mic, iar costumul puterii îi vine ca o pelerină de ploaie în care se împiedică. Mergem mai departe. Poți ierta duplicitatea, această artă nobilă a supraviețuirii politice, unde caracterele se dizolvă frumos în ape tulburi, se sucesc, se pliază și se salvează pe ele însele, lăsându-ne pe noi să le privim flexibilitatea de la televizor.

Treci cu vederea stilul ăsta conspirativ de a lucra pe sub masă, minciunile livrate strategic la micul dejun, ba chiar și faimoasa felonie prin care se vând prietenii și promisiunile ca la piața de vechituri – asta e, îți spui, atâta timp cât se mai poate repara ceva cu un pic de tencuială electorală.

Doar că, ce să vezi, există un prag psihologic unde nu mai vorbim despre o simplă slăbiciune de caracter, ci despre o prăpastie morală în toată regula. Iar cascadoria pe care ne-a livrat-o Nicușor Dan se încadrează fix în această categorie de elită. Nu e vorba despre vreo eroare inocentă de începător, nu e calculul rece al vreunui geniu neînțeles din matematică și nici măcar stângăcia unui idealist lovit de brutalitatea sistemului. Nu, e ceva mult mai profund și mai trist: acceptarea senină a unei logici de cartier, în care încrederea a șase milioane de suflete e doar monedă de schimb pentru o parcare liniștită la Cotroceni.

Iar asta, să ne fie cu iertare, chiar nu se mai poate recicla. Pentru că gluma nu e doar pe seama lui. E pe seama tuturor naivilor care au crezut sincer că, măcar de data asta, în meciul etern dintre cinismul securistic și o speranță fragilă, n-o să ne luăm din nou gol în prelungiri.

Băiatul bun de la primărie, transformat în strateg de eprubetă, a reușit performanța rară de a strivi sub toc așteptarea legitimă a unui popor întreg. A luat sensul însuși al cuvântului „încredere” – cel care l-a ridicat pe umeri până sus – și l-a trecut la indexul cu pierderi colaterale. Felicitări, rămâne cum am stabilit de 35 de ani încoace.