În 1923, Adolf Hitler a instigat o insurecție împotriva guvernului german. El a fost judecat, primit cu o pedeapsă ușoară și a devenit un infractor condamnat. În ciuda tratamentului indulgent din partea judecătorului, Hitler a susținut că procesul a fost o persecuție politică și s-a prezentat cu succes ca o victimă a social-democraților „corupți”.

Hitler s-a poziționat abil ca vocea „omului de rând”, pledând împotriva „elitelor”, a „degenerării” culturale și a establishmentului, pe care le eticheta drept „marxiști”. El a susținut că sistemul educațional îi îndoctrina pe copii să urască Germania și a promis să redea măreția Germaniei.

Pentru a-și consolida baza de susținători, Hitler a folosit ca țapi ispășitori minoritățile pentru problemele națiunii, exploatând diviziunile societale printr-o narațiune de tip „noi vs. ei”. Mulți germani au căzut în capcană. Partidul Nazist al lui Hitler a continuat să câștige susținere, până când el a devenit Cancelar în 1933.

Hitler i-a numit pe oligarhii germani ca și consilieri economici ai săi. A procedat la privatizarea utilităților de stat, consolidându-și astfel sprijinul elitei economice.

Cu clasa muncitoare divizată pe linii culturale și etnice, naziștii au închis sindicatele și au interzis grevele.

Progresiștii și sindicaliștii au fost închiși și trimiși în lagăre de concentrare. Profiturile corporațiilor au crescut vertiginos, în timp ce germanii din clasa muncitoare trăiau de la un salariu la altul.

Hitler, care a devenit miliardar în timpul mandatului său, știa că el și grupul său de oligarhi puteau scăpa nepedepsiți, atâta timp cât aveau mereu un „dușman intern” pe care să dea vina, în timp ce corporațiile jefuiau țara fără milă.

O țintă ușoară a fost una dintre cele mai mici minorități. Hitler a eliminat dreptul de cetățenie al evreilor și a început să-i adune pentru deportări în masă, pentru că ar fi fost „illegal” în țară.

Presa germană sub conducerea nazistă a evidențiat cazuri de violență de către evrei pentru a convinge publicul că imigranții evrei reprezintă un pericol pentru „adevărații germani.”

Hitler nu a pierdut deloc timpul în demontarea instituțiilor democratice. Loialitatea nu era doar încurajată; era cerută. Oponenții erau reduși la tăcere. Mass-media care îndrăznea să-l întrebe era demonizată ca „dușmanul” și „marxistă”.

Ministrul Propagandei lui Hitler, Joseph Goebbels, se lăuda cu faptul că naziștii au reușit să intimideze media pentru a le oferi acoperire favorabilă, fără a fi nevoie să ofere ordine directe.

Regimul nazist și adepții săi au colectat toate cărțile pe care le vedeau ca promovând „degenerarea” sau ceea ce ar fi considerat „woke” astăzi și le-au ars în mari ruguri. Au ars și cărțile care promovau conștiința de clasă.

Berlinul avea o comunitate LGBTQ semnificativă în anii 1920 și chiar avea prima clinică transgender. Naziștii au incendiat-o. Persoanele LGBTQ au fost trimise în lagăre de concentrare și forțate să poarte insigne în formă de triunghi. Majoritatea au fost ucise în Holocaust.

Naziștii au văzut, de asemenea, masculinitatea ca fiind amenințată de femeile independente care nu depindeau de bărbați. În 1934, Hitler a proclamat: „Lumea unei femei este soțul ei, familia ei, copiii ei, casa ei.” Legile care protejau drepturile femeilor au fost abrogate și au fost introduse legi noi pentru a restricționa femeile la rolul de soție și mamă.

Drepturile reproductive au fost reglementate sever reduse, iar medicii care efectuau avorturi puteau fi pedepsiți cu moartea.

În ciuda tuturor acestor lucruri, poporul german nu avea un precedent istoric similar pentru a le servi ca avertisment. Cei mai mulți germani nu s-au comportat ca și cum cerul se prăbușea asupra lor. Cei mai mulți și-au văzut de viețile lor ca de obicei, până când multe din viețile lor au fost curmate. Până când domnia lui Hitler a fost forțată să se încheie de către Puterile Aliate, 11 milioane de oameni au fost uciși în Holocaust, iar 70-85 de milioane au fost uciși în Al Doilea Război Mondial.

Am văzut toate acestea în istoria noastră recentă și nu avem scuza de a fi ignoranți dacă permitem să se întâmple din nou.