Sau cum nu pierdem nici o ocazie să ne facem de rahat.

Faptul că Nicușor Dan, în calitate de Președinte al României, primește niște mulțumiri neoficiale de la angajații serviciului civil de control al traficului aerian îl roade adânc pe jurnalistul Hillerin. Drept pentru care nu-l lasă conștiința patriotică și-l întreabă pe Mathias Volken, unul dintre cei doi purtători de cuvânt ai Armatei Elvețiene, dacă însoțirea avionului prezidențial e o simplă interceptare/escortare de rutină sau altceva.

Și primește răspunsul după cum urmează:
„Forțele Aeriene Elvețiene utilizează «live missions» pentru a efectua verificări aleatorii pentru a se asigura că informațiile furnizate în cererea de autorizare diplomatică corespund cu aeronava care survolează (tipul aeronavei, înmatricularea, ruta etc.).”

Aha, intră în orgasm gașca de la Gândul: nici vorbă de aprecieri, mulțumiri pentru „Mucușor”; rețineți, era vorba de Președintele României, nu de persoana Nicușor Dan.

Dar, surpriză! Nicușor Dan publică conținutul convorbirii, iar purtătorul de cuvânt al armatei din Elveția revine și zice:

• „Forțele Aeriene Elvețiene au escortat pentru scurt timp aeronava președintelui României în spațiul aerian elvețian, în cadrul unei «live mission», cu două avioane de vânătoare F/A-18.
• Angajații serviciului civil de control al traficului aerian Skyguide au profitat de această ocazie pentru a mulțumi, prin radio, delegației române pentru sprijinul acordat în legătură cu evenimentele tragice de la Crans-Montana. Cu câteva zile înainte, Forțele Aeriene Române fuseseră mobilizate pentru transporturi medicale în Elveția.
• Dorim să mulțumim României și celorlalte țări pentru sprijinul lor valoros în transferul aerian al pacienților către spitale specializate din întreaga Europă.”

Jurnalistul are brusc un coitus interruptus, o dă la întors și încearcă vag să lingă unde a scuipat.
”Ce nu trebuie, în niciun caz, să lăsăm să se întâmple în povestea asta, în disputa asta care tinde să devină delirantă între un președinte de țară și un ziarist, este să lăsăm pe cineva să folosească sau să mânjească în vreun fel un gest de solidaritate făcut, în cele din urmă, de România ca țară, nu ca administrație.”

Ceea ce îmi aduce aminte de un banc, încă de pe vremea lui Ceașcă.
Zice că un păcătos ajunge în Iad și i se propun mai multe versiuni de cazan cu smoală. Unul premium, pentru americani, cu smoală asistată de inteligența artificială și cu un drăcușor atașat lângă cazan, cu o bâtă mare în labă.
— Bine, bine, zice păcătosul, smoala e OK, da’ drăcușorul? La ce-i bun?
Scaraoțchi zice:
— Ăsta-i pentru cazul în care vreunul vrea să iasă; primește una peste cap să se învețe minte.

Apoi următorul cazan, cu o smoală mai fină, pentru francezi; normal, și paznicul cu bâta. Și tot așa, în fine, ajunge și la unul, mai la periferie, cu o smoală așa, mai rustică, cu gogoloașe și clăbuci.
— Ăsta-i pentru români, explică Scaraoțchi.
— OK, zice omul, da’ nu-l văd pe paznic, unde-i?
— Nu-i nevoie, zice diavolul. La ăștia, ori de câte ori încearcă unu’ să scoată capu’, se reped ceilalți și-l trag înapoi.

Domnu’ Hillerin, ce cazan de smoală preferați?