În secolul al XVIII-lea, Jean-Baptiste Grenouille se naște în mizeria Parisului cu un dar supranatural: un simț olfactiv absolut, dar insensibil la emoții de orice fel. Obsedat să creeze „parfumul suprem” capabil să inspire iubire instantanee, el ucide tinere femei pentru a le captura și extrage esența feminină.
Cum? Nu-i prea de descris cum procedează. Vizionați filmul.
Obsedat de ideea de a crea parfumul suprem, el devine ucigaș în serie, și până la urmă reușește. Parfumul iubirii absolute distilat dintr-o duzină de morți oribile. În final, folosindu-se de creația sa magistrală, el reușește să manipuleze emoțiile mulțimii, dar sfârșește devorat (la propriu!) de propria obsesie.

Romanul omonim al lui Patrick Süskind a fost considerat decenii la rând „infilmabil” (chiar și de către mari regizori precum Stanley Kubrick sau Martin Scorsese), tocmai pentru că personajul principal nu este definit de vorbe sau acțiuni, ci de miros – singurul simț pe care cinematografia nu îl poate reproduce direct. Directorul de imagine, Frank Griebe, și regizorul au folosit o gramatică vizuală specifică pentru a sugera mirosul. Au utilizat macro-fotografia extremă (nări care se dilată, pori, texturi de grăsime, petale de flori, textură de pește stricat) și un montaj ritmat pentru a forța creierul spectatorului să „simtă” mirosul prin intermediul ochilor.

Contrastul este cheia acestui film. Trecerea de la Parisul murdar, visceral și respingător al secolului al XVIII-lea (scena nașterii din piața de pește este antologică prin brutalitatea sa vizuală) la peisajele idilice, saturate de culori calde din orașul Grasse, subliniază evoluția „artei” lui Jean-Baptiste Grenouille.
Alegerea actorului principal, Ben Whishaw, a fost o alegere riscantă la acea vreme (un actor relativ necunoscut), dar genială. Grenouille vorbește foarte puțin; rolul său este unul preponderent fizic. Whishaw reușește să transmită acea combinație neliniștitoare de inocență animalică și psihopatie pură, fără a avea nevoie de mult dialog.

Finalul, scena din piață, este una dintre cele mai dificile scene de masă realizate vreodată, coordonând sute de figuranți într-o coregrafie a extazului colectiv. Este momentul în care filmul atinge apogeul temei sale: puterea absolută de manipulare prin simțuri. Pe scurt, imaginați-vă câteva sute de oameni, poate mii, femei și bărbați de toate vârstele și categoriile sociale – acțiunea are loc în secolul al XVIII-lea – în extaz, rupându-și hainele de pe ei, într-un elan de iubire pură dar și animalică în același timp. Scena nu este nici pe departe pornografică, mai degrabă are aura unei picturi renascentiste.

De fapt sunt două momente cheie care împreună formează deznodământul filmului: Apoteoza din piața orașului Grasse (Execuția transformată în orgie) și Epilogul din Paris (Sinuciderea/Devorarea).

Execuția: Aceasta este scena de mare impact vizual și emoțional. Jean-Baptiste Grenouille urmează să fie executat (zdrobit pe butuc) în fața întregului oraș, care îl urăște cu o furie viscerală.
Manipularea supremă: În momentul în care Grenouille apare, scoate o batistă pe care a picurat doar o picătură din „parfumul suprem” (creat din esența celor 13 virgine). Efectul este instantaneu și devastator.

Schimbarea de paradigmă: Regizorul Tom Tykwer orchestrează o schimbare bruscă de atmosferă. Mulțimea, care urla „Moarte!”, cade într-o liniște mistică. Călăul, o figură impunătoare a brutalității, cade în genunchi plângând, spunând: „Acest om este nevinovat”. Este o demonstrație a puterii olfactive care ocolește rațiunea și lovește direct în centrul emoțional al creierului.

Vizualul angelic: Grenouille este îmbrăcat într-un costum albastru simplu, lumina cade pe el transformându-l într-o figură mesianică. Pentru mulțime, el nu mai este un om, ci un înger pogorât pe pământ.

Orgia colectivă: Ceea ce urmează este una dintre cele mai ambițioase coregrafii din istoria modernă a filmului. Tykwer a colaborat cu grupul de teatru La Fura dels Baus pentru a coordona sute de figuranți dezbrăcați. Scena nu este filmată ca una pornografică sau vulgară, ci are o estetică picturală, renascentistă. Este o reprezentare a iubirii pure, necondiționată, pe care parfumul o induce artificial.

Tragedia tatălui victimei: Punctul cel mai dureros este reacția lui Antoine Richis (Alan Rickman). El este singurul care știe adevărul, tatăl ultimei victime (Laura). Când se apropie de Grenouille cu sabia pentru a-l ucide, parfumul îl învinge. Ura se transformă în iubire paternă. El îl îmbrățișează pe ucigașul fiicei sale, întrebându-l: „Ești fiul meu?”. Este victoria totală a lui Grenouille asupra umanității.

Aici intervine blasfemia subtilă a filmului. Grenouille apare pe eșafod, dar în loc să moară (precum Hristos pe cruce), el „binecuvântează” mulțimea cu parfumul său. Efectul parfumului imită perfect efectele Duhului Sfânt sau ale Iubirii Creștine.
Iertarea absolută: Călăul îl iartă, tatăl victimei îl iartă.
Ștergerea ierarhiilor: Nobilii se îmbrățișează cu țăranii, episcopul cu femeile ușoare.
Pacea universală: Ura dispare instantaneu.

Dar nu, ceea ce pare a fi „lumină divină” este, de fapt, o lobotomie chimică. Oamenii nu devin mai buni pentru că s-au căit sau s-au iluminat spiritual, ci pentru că Grenouille le-a scurtcircuitat instinctele primare, forțându-i biologic să simtă adorare.

Revelația lui Grenouille: În timp ce mii de oameni se iubesc în piață sub efectul parfumului, camera face un zoom pe fața lui Ben Whishaw. El nu simte triumf, ci doar o tristețe de moarte. Realizează tragedia existenței sale: are puterea unui zeu, poate face pe oricine să-l iubească, dar el nu poate iubi și nu poate simți iubirea. El știe că ei nu îl iubesc pe el, ci masca olfactivă pe care o poartă. Sub parfum, el rămâne un „nimeni”, o ființă fără miros propriu.

Și finalul: întoarcerea la Paris. După ce părăsește orașul Grasse realizând că puterea asupra lumii nu îi umple golul interior, Grenouille se întoarce acolo unde a început totul: în piața de pește insalubră din Paris.

Sinuciderea: Este o formă de sinucidere pasivă. Se apropie de un grup de cerșetori, hoți și oameni ai străzii care stau în jurul unui foc. Aceștia sunt „scursura societății”, oamenii cei mai abrutizați.

Gestul final: Grenouille își toarnă tot conținutul sticluței de parfum pe cap. Dacă o singură picătură a transformat un oraș în adoratori, întreaga sticlă provoacă o reacție de o intensitate incontrolabilă.

Devorarea: Oamenii din jurul focului sunt atât de copleșiți de atracție, de dorința de a poseda acea „frumusețe” pură pe care o emană el, încât se aruncă asupra lui. Nu îl îmbrățișează doar; îl sfâșie și îl mănâncă. Este un canibalism motivat de o iubire extremă, devorantă.

Dispariția totală: Dimineața, nu mai rămâne nimic din Jean-Baptiste Grenouille, doar hainele albastre (o „carcasă” goală). El dispare fizic de pe fața pământului, așa cum a fost toată viața: o fantomă fără miros.

Filmul se încheie cu o replică genială și ironică a naratorului (vocea lui John Hurt în original):
„Când au terminat, s-au simțit neobișnuit de fericiți. Pentru prima dată în viața lor, făcuseră ceva din dragoste.„

Avem aici o alegorie despre natura distructivă a dorinței și despre condiția geniului izolat. Grenouille moare fiind „consumat” de umanitatea pe care a disprețuit-o, oferindu-se pe sine ca ultimă ofrandă. Este un final perfect rotund: s-a născut în gunoaie, ignorat de lume, și a murit în același loc, iubit până la anihilare.

Și da, paradoxul, întunericul absolut (crima) care generează lumină (iubirea extatică) – este, într-adevăr, nucleul filosofic al operei, atât în cartea lui Süskind, cât și în filmul lui Tykwer. Este o interogație profundă asupra naturii umane și a felului în care percepem frumosul.
Acesta este cel mai tulburător aspect: suntem educați să credem că „Frumosul” este legat intrinsec de „Bine”, dar filmul distruge acest mit.
Jean-Baptiste Grenouille demonstrează că frumusețea absolută este amorală. Esența pe care el o extrage din acele fete nu conține personalitatea lor, visele lor sau moralitatea lor; conține doar biologia perfecțiunii lor.

Procesul lui Grenouille este unul alchimic. În alchimie (și în parfumerie), materia brută trebuie să moară, să putrezească sau să fie fiartă (procesul de fierbere a cadavrelor, brutal ilustrat în film) pentru a se sublima în ceva superior.
Fetele ucise sunt „plumbul”. Parfumul este „aurul”.
Lumina pe care o vede mulțimea este, de fapt, „sufletul” chimic al celor 13 virgine. Grenouille a concentrat atâta inocență și vitalitate furată într-o singură sticlă, încât aceasta eclipsează mirosul morții. El a creat o supradoză de viață folosind moartea ca ingredient principal.

Contrastul este posibil pentru că Grenouille operează o înșelăciune cosmică. El îmbracă monstrul (pe sine) în haina îngerului (parfumul).
Este un avertisment cinic: omenirea este atât de însetată de „lumină”, de extaz și de frumos, încât este gata să îmbrățișeze diavolul și să calce peste cadavre, atâta timp cât diavolul miroase a Paradis.

Filmul este construit ca să arate ca o liturghie a iubirii universale, nu ca o orgie.
Dar tocmai acest contrast face o demonstratie înfiorătoare. „Diavolul” (sau un monstru ca Grenouille) nu vine cu coarne și foc, ci vine sub forma celei mai pure frumuseți, făcându-ne să credem că am găsit Dumnezeirea, când de fapt suntem doar sclavi ai unei esențe profane.

În zilele noastre sună teribil de cunoscut, nu-i așa?

Filmul poate fi vizionat aici . Atenție! Age-restricted movie.