Pentru după direcția în care pare că se mișcă nici România nu-i departe, iată o filă de istorie, acum uitată, dar posibil repetabilă. 🙁
În manualele de istorie, dictatorii sunt pictați ca fiare narcisiste care își păzesc fiecare centimetru de pământ cu ghearele și dinții. Ei bine, istoria are și un capitol scris cu cerneală invizibilă și multă rușine, unde „cel mai iubit fiu” al Bulgariei, Todor Jivkov, spulberă mitul suveranității. Omul n-a vrut doar să fie sluga Moscovei; a vrut să fie covorul ei de la intrare, oficial și cu acte în regulă.

Bulgaria: De la stat suveran la „Articolul 16” (care n-a mai fost)

Timp de treizeci și cinci de ani, Sofia n-a fost condusă de la biroul lui Jivkov, ci prin telepatie ideologică direct de la Kremlin. Dar pentru Jivkov, a fi un simplu satelit nu era de ajuns. Într-un delir de servilitate care ar face orice vasal medieval să roșească, dictatorul bulgar a inițiat o operațiune de o ticăloșie rară: auto-lichidarea statului.

Planul era simplu și cinic: Bulgaria trebuia să dispară de pe hartă și să reapară ca a 16-a republică sovietică. Nu prin război, nu prin invazie, ci prin cerșeală politică. Jivkov nu s-a dus la Moscova cu pretenții de lider, ci cu titlul de proprietate al țării în buzunar, gata să-l dea pe nimic.

1963: Dușul rece al lui Hrușciov

Prima încercare a avut loc în 1963. Jivkov, transpirat de emoția trădării, i-a prezentat lui Nikita Hrușciov oferta: „Luați-ne cu totul!”. Răspunsul Kremlinului? Un rânjet cinic. Hrușciov, un țăran viclean care știa să numere kopeicile, l-a mirosit imediat pe Jivkov.

Moscova nu voia o nouă republică. De ce? Pentru că Bulgaria era o gaură neagră economică. Hrușciov a înțeles că Jivkov nu oferea „frăția socialistă”, ci voia ca URSS să plătească facturile pentru eșecul lui administrativ. Mai mult, geopolitica bătea ideologia: de ce să-ți pui NATO în cap (Grecia și Turcia) pentru a anexa oficial un stat care oricum îți pupa mâna în fiecare dimineață? Jivkov a fost trimis acasă ca un comis-voiajor ratat.

1973: Insistența unui trădător fără clienți

Orice om cu o urmă de coloană vertebrală s-ar fi oprit după o asemenea umilință. Nu și Jivkov. Zece ani mai târziu, cu economia bulgară în genunchi și datoriile externe atingând cerul, a încercat din nou la Leonid Brejnev.

Spectacolul a fost și mai grotesc. Jivkov oferea suveranitatea națională la pachet, sperând că Moscova îi va șterge datoriile astronomice. Dar Brejnev, deși iubea decorațiile și pupăturile pe buze, era și el un pragmatic rece. Să hrănești un popor întreg doar pentru a-i face pe plac unui dictator terminat? Exclus. Rusia voia resurse, nu guri de hrănit în plus.

Paradoxul suprem: Salvați de lăcomia stăpânului

Cea mai cruntă ironie a istoriei Bulgariei este că independența acestei țări nu a fost salvată de vreo rezistență eroică în munți sau de vreun spirit revoluționar. Bulgaria a rămas stat independent pentru că rușii au considerat că nu merită efortul financiar.

Jivkov a fost gata să vândă limba, cultura și sângele celor care luptaseră împotriva otomanilor, doar pentru a rămâne „guvernator” peste o provincie sovietică, scutit de grija datoriilor. A eșuat nu pentru că a fost prea patriot, ci pentru că a fost un partener de afaceri mult prea slab.

Astăzi, documentele declasificate ne arată imaginea nudă a puterii comuniste: o tranzacție eșuată între un vânzător de țară și un cumpărător care a strâmbat din nas la marfă. Todor Jivkov rămâne în istorie nu ca un tiran de fier, ci ca singurul lider care a încercat să-și dea țara de pomană și a fost refuzat pentru că „era prea scumpă la întreținere”.