La sfârșit de an, Curtea Constituțională a României nu a fost acel templu solemn al Legii, ci scena unei piese de teatru bulevardier, jucată cu ușile zăvorâte și draperiile trase. Într-o manevră ce ține mai degrabă de șmecheria de cartier decât de rigoarea constituțională, patru judecători au decis că cel mai puternic argument juridic din arsenalul lor este… absența. Prin neprezentarea la ședința privind pensiile magistraților, onorabilii „nu doar că au amânat o decizie”, ci au tulit-o pur și simplu pe ușa din spate a democrației, lăsând în urmă o țară care așteaptă de ani de zile echitate. Și, desigur, poate nu prea neîntâmplător, niște fonduri europene.

Este o ironie adorabilă, dacă n-ar fi tragică: tocmai cei plătiți regește să vegheze la respectarea Legii Fundamentale aleg să o saboteze prin metoda școlarului care chiulește de la teză. Cvorumul necesar n-a fost aruncat în aer dintr-o eroare de calendar sau vreo viroză subită, ci dintr-un calcul de un cinism care sfidează orice bun simț.

Manevra nu a fost un accident tehnic. A fost o demonstrație de forță a unei clici care și-a rafinat metodele de control până la perfecțiune. Acești patru judecători nu au fugit de responsabilitate dintr-o slăbiciune de moment, ci dintr-o siguranță de sine înfiorătoare. Ei știu un adevăr pe care noi refuzăm să-l acceptăm: în România, privilegiile sunt blindate nu de lege, ci de lipsa noastră cronică de reacție.

Motivul real pentru care acești „paznici” ai Constituției au îndrăznit să trântească ușa în nasul unei țări întregi? Simplu: ne disprețuiesc. Ei mizează pe faptul că „boborul”, lipsit de spirit civic, e prea ocupat să înjure pe Facebook înainte de a se întoarce la Netflix. Clica a înțeles perfect: un popor care nu iese în stradă când i se fură 231 de milioane de euro din PNRR e un popor care merită să fie furat.

Prin această amânare sfidătoare până pe 16 ianuarie, mesajul pentru cancelariile occidentale e devastator: „Nu vă obosiți cu regulile voastre europene, noi suntem ocupati să ne numărăm banii.” Este semnalul clar că interesele grupului de la București bat orice tratat de aderare. Patru judecători au decis, practic, că pensiile lor de 25.000 de lei valorează mai mult decât spitalele, școlile sau autostrăzile care ar fi putut fi finanțate din milioanele pierdute.

Dar, să fim sinceri, în timp ce robii justiției o tulesc cu viteza luminii prin ușa din spate, lăsând un crater în buget, cetățeanul român are griji mult mai apăsătoare: s-a scumpit maioneza. 🙂

Profilul cetățeanului nostru e fascinant: un maestru al supraviețuirii care trăiește într-un perpetuu „azi pe mâine”. Pentru el, PNRR sună a boală venerică, iar CCR e doar un zgomot de fond între reclamele la medicamente pentru bilă. În timp ce clica îi amanetează viitorul la Bruxelles, românul face logistică extremă: cum să înghesuie în portbagajul unui Logan zece bidoane de vin, trei cofraje de ouă și speranța deșartă că „la anul o fi mai bine”.

„Ce pensii speciale, dom’le? Da știu, bre, niște nesimțiți, da… las’ că și noi suntem speciali… măcar de Revelion! Aprindem un artificiu, bem o tărie și cam asta e.”

Spiritul nostru de solidaritate e la fel de prezent ca și cvorumul de la CCR: lipsește cu desăvârșire. Dacă judecătorii fug cu banii de spitale, noi ne înghesuim la promoția de „3 la preț de 2” la parizer, convinși că am dat lovitura. Suntem nația care, în pragul falimentului, se întreabă doar dacă șoriciul e destul de fraged.

Pe 16 ianuarie, când acei judecători se vor întoarce la posturi, odihniți și cu pensiile neatinse, cetățeanul se va trezi din mahmureală. Se va uita în portofelul gol, va constata că prețurile au mai urcat un etaj și va ridica din umeri: „Ce sa-i faci, , așa-i la noi. Numa’ mai rau sa nu fie…”

Este un pact faustic in versiune mioritica: noi îi lăsăm să fure miliarde și să fugă prin uși secrete, ei ne lasă iluzia unei sarmale și a unui foc de artificii care să acopere, pentru o noapte, zgomotul asurzitor al prăbușirii statului de drept. Muzica cântă, șampania e la gheață, banii din PNRR se duc fluierând. Dar ce contează? Important e că „ne-am simțit bine”. Dar până cînd?